sâmbătă, 24 octombrie 2009

Barcu negru (prohod)

Amaliei Rodriguez
în eternitate


! cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară
ca Sufletul meu să se încînte cu Moarte !

! ca Sufletul meu
să îl mănînce Moartea,
ca Sufletu-mi, Doamne, Moartea să-l beie !

! să mi-l omoare, Sufletul,
cei mulţi tăbărîră
şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară !

! şi m-au rupt în bucăţi
ca pe Viermii Pămîntului
şi eram, Doamne, Viermele-Vierme printre cadavre !

! şi eram nici cît un Vierme
şi m-am rugat, Doamne, de Tine
şi n-am găsit la Tine îndurare !

! Te-am rugat să mă iei
şi a mă luare
ca pe o rază în întuneric nu Te-ndurai !

! nu Te-ndurai, nu Te-ndurerai, Doamne,
şi m-am rugat, Surioare, Surioare,
Urse-Ursance-Ursitoare, de mine îndurare !

! şi mă purtară, Demenţă,
cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară !

! şi am mîncat cu Demenţa la masă
şi-am înghiţit dumicatul şi anafora Demenţei,
cu Sfînta Demenţă mă cuminecară !

! şi rîdeam ca o floare scuturată de viscol,
şi rîdeam ca o floare
ca Floarea-Soarelui-Cancerului !

! şi mult de mine se bucurară
se bucurară urzicele buzelor
îmi tămîiară şi-n urinele curvelor mă îmbălsămară !

! cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară
cu vîsle de smoală !

! cu vîsle de smoală
amarele gîndului
în Centrul Pămîntului !

! în Miezul Pămîntului
mă copleşiră, mă îndemnară,
mă îngenuncheară, mă îndemnară !

! să-i sărut mînurile
să-i sărut inelele,
să-i sărut gura, să-i sărut noada !

! mă purtară, mă purtară
mai aproape de Căpetenia Amară
cu ţeastă de omenime, cu Cuget de Fiară !

! cu o Barcă Neagră
printre morţi mă purtară !

Muză dormind

După Claude Monet,
Camille Monet sur son lit de mort

! vrem să uităm chiar totul, totul
să ne-mbuibăm, nu de durere,
şi ochii ce-au văzut tortura
să se închidă să se-nchidă,
dar dacă vrei să uiţi şi dacă
vrei să te faci că nici nu vezi
cum se înfruptă toţi gămanii
din trupul sfînt al Marii Zile
ca la pomana unui mort,
cum iau mereu nedînd nimica
îţi voi aduce iar în faţă
durerea tinereţii tale,
în pîcla somnului şi-a morţii
muza cu faţa muribundă
şi urîţită ca şi Moartea

nu uita, dragoste, pe-aceia
ce ţi-au sfărmat, fragilă, viaţa,
pe-aceia care ne lăsară
din chipul dragostei doar groaza,
nici sărăcia ta, nici moartea
muzei sluţită-n agonie,
şi în aceste vremi în care
trec indivizii numa-numa
şi trec şi trec numa să treacă,
alină-ţi sufletul cu ură
alină-ţi viaţa ta cu Moartea !