Doina (Pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt)

!

! pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt,
pune-i-aş şi lacăt şi zăvor
ca să nu mă spuie pîn’ la capăt
cum atît fără de voie mor,
cum atît de fără nici o vină
cum atît de fără nici un rost;
pentru ce, Fiinţă de Lumină,
bun numa de tras pe Roată-am fost?
pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt,
pune-i-aş şi lacăt şi zăvor
ca să nu mă spuie pîn’ la capăt
cum atît fără de voie mor;
gura-mi însă spune de la sine,
zice, zice gura mea de zor,
nu se teme gura mea de mine
nici de-s crunt cu ea, nici blîndior,
gura-mi însă spune de la sine
nici cu apă, nici cu vin n-o ud,
gurii mele Moartea-i face bine
ca pe gura altui o aud !

! gura mea, vedea-te-aş sărutată
doar de foc, la foc, numa de foc
şi cenuşa-n site strecurată
doar de mînuri fără de noroc,
dacă nu poţi tace cu tăcerea-ţi
dacă tot nu ne mai izbăvim,
buze două-a gurii mele eraţi
înde voi iubite-atît de lin,
azi e între voi venin şi ură
nu are una de alta loc,
gura mea vedea-te-aş a mea gură
sărutată şi numa de foc:
spune-atuncea gură străinie
cum trăim aici şi cum murim,
spune dacă tot îţi place ţie,
dacă tot nu ne mai izbăvim,
spune otrăvita mea de gură
cum doar cu otravă ne hrănim
fără nici o cuminecătură
sufletul spre moarte ni-l grăbim !

! spune dacă nu poţi tace, – tace-aş,
cum prăvale Ziua peste noi,
Ziua-Aceea toată răutatea-şi
scurge-n noi, otravă şi puroi,
cum ne ţinem palma peste gură
cînd privim la Soare-n Răsărit
măsurînd oştirile de ură
Soarele de sînge înroşit,
înroşit cu tine a mea gură
care toţi de-au vrut-o te-au lovit,
spune fără mine, tu, sîngură,
scuipă sînge şi venin coclit:
cîştigaţi sîntem ca la belciuge
îndrăgiţi de-o sifilitică
Fiară care peste lume muge
Fiara cea Apocaliptică...
spune gura mea nesăturată
de muieri din tîrg o mie trei
spune celei care-acasă-aşteaptă
ultimele vorbe dacă vrei !

Î N C H I N A R E

! cînd acasă mort ţi-oi veni ţie
tu să nu te sperii, să nu plîngi,
ochii tăi, oglinzi de Veneţie,
tot de nevenirea mea adînci,
pleoapa ta cea albă-vineţie
s-o cobori şi sufletul să-ţi strîngi,
cînd acasă mort ţi-oi veni ţie
tu să nu te sperii, să nu plîngi
pleoapa ta cea albă-vineţie
s-o cobori şi sufletul să-ţi strîngi !

! tu, cămaşa lui Hristos, cămaşă,
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiţi mă-nfaşă
tot în alintare şi în giulgi,
Maica mea de suferinţi frumoasă
toate-a tale-s sfinte şi sînt dulci,
tu cămaşa lui Hristos cămaşă
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiţi mă-nfaşă
tot în alintare şi în giulgi !

Copilãria lui Ario Paradis

! ca să-mi descopăr faţa din tristeţea
din groaza de-a o fi pierdut pe-aceea
numită Nenumita

tu, du această cruce
cu trupul tău cel alb
(ce drag mi-a fost, ce drag mi-e încă, Doamne !)

cum ai lua un lucru de nimica
un vas lipsit de trebuinţă
ori cum ţi-ai strînge păru-n agrafe
fără să bagi de seamã
ia-mi viaţa
şi mi-o poartă

vorbind cu ea de mine
cu gura ta – fă iar
de frăgezimea gurii tale

să-atîrne viaţa mea
Maria, –
că-s un mort !

Jeu d'Amour (Eu însumi...)

! eu însumi cu-mpletitele frînghii
şi lanţuri bune viaţa mi-am legat,
precum odinioară în cîmpii
în iarba verde caii pe-nserat,

în zori, cînd soarele se înălţa,
copitele la cai le dezlegam,
prin roua nopţii care strălucea
ca îngerii sfioşi îngenuncheam!

! frînghii de aur, lanţuri de argint
azi mi-au pătruns adînc în carnea grea,
cu aurite răni azi mă mai mint,
rană de aur tinereţea mea!

să mai fiu tînăr, liber ca un lup,
ce mînă sfîntă mă va dezlega,
să-mi scot din închisoarea-acestui trup
angelic sufletul care-mi murea?

Jeu d'Amour

Cînd pomii înfloreau în Baaad
Atunci iubita mea m-a întrebat:
De ce cu moartea te-ndrăgeşti mereu
Şi nu vezi ce frumos e sînul meu?

Am ochi albaştri şi picioare lungi
Dar groaza inimii nu-mi mai alungi
Fără păcate lăcrimez uşor
Ca floarea nevăzută o să mor!

Iubita mea de lună şi de crin
Apa mea vie, blîndul meu venin
Cărarea mea de printre vii şi morţi
Cetatea mea frumoasă, fără porţi

Oglinda mea de aur minunat
Timpul s-a dus şi pomii-au lepădat
Fără căinţă trupul lor cel sfînt
Şi-acum îi pleacă toamna la pămînt

Acum te voi iubi şi eu întîi
Te văd din creştet pînă la călcîi
Frumoasă eşti ca moartea şi mai mult
Ca muzica şi raiul cel ocult!

Jeu d'Amour (Haritele)

! învaţă-te din nou să-nduri
apropierea, depărtarea;
de dragul blîndei ei făpturi,
învaţă-te din nou să-nduri
învaţă, suflete, -ndurarea!

! cu mînurile-abia-nconjuri
aura ei şi răsuflarea,
prin murmurul preastinsei guri
sufletul tău ţi-l tot murmuri,
suflete, -nvaţă-nmurmurarea!

! de-acum ca îngerii de puri,
ca floarea crinului, ca floarea,
printre ai morţii negri muri
spiritualele făpturi
ne luminăm cu înnoptarea!

Cezar Ivănescu

Agamemnon (Zile)

! o întîmplare
la fel cu celelalte
(puţin mai absurdă)
e si moartea noastră
pe care-o acceptăm
în cele din urmă
pentru că altfel viaţa
nu ne-o putem închipui:
şi morţii doriţi într-atîta
cu mîna absenţei
celei mai pure
îşi încing în jurul frunţii
atributul imortalităţii:
vecinic dornic
să-şi oglindească faţa
sufletul nostru
cere moartea
în fiece noapte !

Rosarium (Stella Maris)

! mă rog ţie, Sfîntă Fecioară,
îmi sînt mie prea grea povară,
luminat de tine, străluceo,
poate un an-doi oi mai duce-o,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !

! mă rog ţie sfîntă şi sfîntă
trupuşorul mi-l înmormîntă,
cu mînurile-ţi de tămîie
osicioarele-mi le mîngîie,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !

! numai tu vezi ce nu se vede
numai tu crezi ce nu se crede,
numai tu-mi vezi inima moartă,
trupul care-abia o mai poartă,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !

! luminat de tine străluceo,
poate un an-doi oi mai duce-o,
dar mă rog cu toată fiinţa
mîntuie-mi de-acum suferinţa,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !

! luminează-mi încă şi încă
tu în ceruri rană adîncă,
frumuseţe sfîntă şi rană,
tu, Fecioară fără prihană,
luminat de tine, lumină,
ca să pot muri fără vină,
luminat de tine, lumină,
inima de toţi mi-i străină !

4 Cezar Ivănescu

Jeu d'Amour (Mure de pădure)

! sunt mure coapte ele sunt, sunt mure de pădure
ca noi însingurate crunt, fără de rost singure,
sunt mure coapte ele sunt şi-o să le bată bruma
ca noi însingurate crunt, fără de rost de-acuma,
sunt mure coapte ele sunt şi-o să le bată bruma
ca noi însingurate crunt fără de rost de-acuma!

! sunt mure coapte ele sunt, sunt mure de pădure,
rogu-te, Doamnă, roagă-te de mîna-ţi să se-ndure
şi culegînd la ruga ta şi ruga mea să fure
ca de pe cruce-un răstignit cîte un rug de mure,
şi culegînd la ruga ta şi ruga mea să fure
ca de pe cruce-un răstignit
cîte un rug de mure!

! sunt mure coapte ele sunt, sunt mure de pădure,
rogu-te, Doamnă, roagă-te de gura-ţi să se-ndure
şi să le-asemuie-n cuvînt trupşorul ce se frînge
cu purpură imperia- şi perlele de sînge,
şi să le-asemuie-n cuvînt trupşorul ce se frînge
cu purpură imperia- şi perlele de sînge!

4 Cezar Ivănescu

Fratele Nostru Soarele (cvartet) (Procesiunea Rodului) (Dramă Simbolică)

„Laudato sie, mi signore, cum tucte le tue creature
specialmente messor lo frate sole.”
Francesco D’Assisi

În memoriam Johannes Climax

Treapta întîi
Logodna

! culcaţi alături c-o Chitară
ne aţintim priviri prin Somn,
prin Visul cărnii, mîndră Ţară,
în care Viermele e Domn.
al castităţii semn de-a pururi
chitara stă-ntre noi ca o
preaaurită navă-n ţărmii
din care te-am răpit, Iseult
şi stă ca o amară Limbă
între noi doi, recunoştinţă,
care în miezul nunţii plimbă
a sîngelui curat fiinţă !

! mi-i teamă s-o ating în noapte
ca pe-un potir cu Taina Lumii,
ascunsă zace-n întuneric
ca Marea subt albeaţa spumii !

! îmi pierd tot sîngele, o viaţă
farmecul păsărilor cînd
dorul şi-l culcă-n dimineaţă
în mierea Soarelui cel blînd
căci nu-i asceză ca iubirea
nici moarte mai adîncă, vai
şi-ndură trupul primenirea
Timpului vecinic fără strai,
dar rostuit îmi stă ca moara
Destinul. asta mi-i averea:
mă duce ca-n sicriu Chitara
spre tine, Moarte, ca Tăcerea !

Treapta a doua
Taina nunţii

! cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea,
cel care îşi aşteaptă Moartea
cel care îşi aşteaptă Moartea-şi
aşteaptă numai Moartea Sa !

! preafericit cel care-aşteaptă
atît cît poate aştepta
cel care îşi aşteaptă Moartea
cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea !
! el va muri ca o lumină
a sîngelui ce-l lumina,
eu voi culege trup şi sînge
eu fără lacrimă voi plînge
ţintind Damascu-n calea mea !

! cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea,
sînt ca o curvă lîngă dînsul
mi-am spălat vinele cu plînsul
curat din dulce geana sa !

! cel care îşi aşteaptă Moartea
şi vecinic o va aştepta,
ascuns prin colţuri ca o slugă
îşi strînge trupul să nu-i fugă
şi să nu-şi piardă inima !

! cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea,
poate că semănăm la faţă
dar asta fie-vă povaţă
că Faţa Lumii-i faţă rea !

! Masca Minciunii celui Tare
ce vinde Firea pe tejghea,
celui ce şi-a-nmulţit talantul
tot viclenind pe celălaltul
şi dîndu-l morţii, slujbă grea !

! cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea,
el va muri şi-i va fi bine
ca-n leagăn Moartea îl va ţine
căci i-a slujit ca mumă-sa !

! iar eu m-am rătăcit prin lume
şi de pe-acum abia mă port
şi îmi fac murgul numai spume
şi prin cetăţi mi-l strig pe nume
pe blîndul meu, frăţînul mort !

! că nu mai poate ţine Viaţa,
numa-n cîntarul celui Rău;
în Baaad coboară ceaţa
şi urlu: Frate, dimineaţa
roua-i de sînge: Trupul tău !

Treapta a treia
Misterul

! aceea ce mi-i Maică prin iubire
ca un Pămînt ales mormînt
al transcendenţei, Pură Fire,
m-a presimţit lovind plîngînd:

suspinului nu-i află rădăcina
dar bate ţărna-n pumni şi mult boceşte:
– Spirit al morţilor, unde-i lumina
făpturii lui de Rege-Peşte?
cum îşi învîrte trupul ei de sfîntă
secerătoare şi se farmă-n plîns,
cenuşi ameninţă, iar vacii blîndă:
– Unde l-aţi dus? Unde-l ţineţi?
Unde l-aţi strîns?

! învîrte rîşnitoarea un crunt destin în gol,
Femelă dar virilă Le Grand Tourneur de Meule !

! cum nu apar, dar cum mereu pe faţă
ca plînsul unui spirit mă simţeşte,
greoi se-nalţă Muica-n dimineaţă
şi roagă. şi blesteamă. şi boceşte:
ţine soare ziua mare
că ficiorul meu îmi moare,
nu-i văd trupul să-l disferic
l-au dosit la întuneric,
cîntăreşte soare bine
cît mînia grea mă ţine
să nu-ntuneci mai devreme
ca un foc mărunt de lemne
că mi-ai supt doar pîntecu,
Fiul meu, lumină-aců
merg să-l cat pe frati-tu !

! de-ar lovi în tine moartea
tu să-mi ţii fecioare partea
ca o sabie deasupră
umbră albă, dulce cupă !

! merg să-l cat pe frati-tu
care zace mort acu
frati cu-ntunericu !

! rupe-ţi de pe ochi albeaţa
şi pogoară dimineaţa,
să mi-l caut prin sudori
de păduri, de-i zic izvori,
la surori fără durori
şi la fraţi neîntrebaţi
l-aţi lăsat ca într-un laţ:
soare, soare, dă lumină,
poate tu eşti fără vină,

dar de-i vina mea şi-a ta?

Fiule, nu mă lăsa,
să pun blestemu-nainte,
tu, cuminte-adu-mi aminte:
îl lăsarăm, Pharaon
într-un trai de rai pe tron
cu mult Sfinţii Lucrători
cei văzînd nevăzători,
templele cu hierodule
tari în şalele de mule
aţintind cu inima
inima ţărînii, grea,
să n-abată către ură
viclenita ei măsură !

! şi struniţi, copii-copile
strînşi în jurul Marii Zile
prefăcuţi ziceau din luth
ca şi cum n-ar fi ştiut
că-i de aur tot, subt lut,
(ca pînda balaurului)
sănătatea aurului
ei i-o descîntau, nu zici,
strai regesc că-i fac din muzici !

! şi regina lui de zIS I-S
şoapte laptelui în vis
s-o mîntuie de groază
că-a venit pînă acasă
ca să-mi spuie:
– Săi, Muică – muica mumii!–
săi Muică din patul humii!–
l-am lăsat dormind – să-mi spuie, –
sub un pom de măr-gutuie!–
ce otravă, ce murire
mi-a mîncat Frumosul Mire?
sări măicuţă, sări şi vină,
că nu-i nimenea-n grădină!
mor smochinii sterpi, măslinii
şi-i grădina ţarină,
grea de-a morţii farină !

! l-am cătat eu cu bucata
şi l-am strîns de-a adunata
ca o vrednică nevastă
i-am strîns trupul într-o traistă,
da nu-l ţine nici o pînză !

! Maică, vezi-mi faţa plînsă
şi obrazul plin de sînge,
Doamne, moartea de m-ar strînge !

! nu mă osîndi-nainte,
Maică, rogu-mă şi rog,
cată-i cele oseminte,
mi-i destul atît noroc,
şi-mpreună-i iar trupşorul
şi dă-i inima ta, mamă,
dă-ne patul şi pridvorul
şi-apoi de-s greşită, ia-mă
şi omoară-mă la sînul
tău cel copt frumos ca grîul!

– Soare! ţine-acum amiaza,
blestemată ne-a fost casa,
iart-o tu! s-o iert şi eu
că-a intrat în patul meu,
nu ştia,–i fără greşală,
că noi toţi zăcem de-o boală
a seninătăţilor
hrana sănătăţilor !

! înconjoar-o cu văpaie
ca Mireasa-ntr-o odaie
vîr-o-n matca sîngiurilor
blînda soră-a îngerilor !

! şi pe mine plimbă-mă
ca pămîntul lingă-mă
ca un cîine şi-o căţea
vineţiţi de varga mea !

! merge-oi măcinînd ca moara
Vremea, răii, cei gunoaie,
să-mi găsesc ficior-ficioara
cîrtiţoi şi cîrtiţoaie
prea v-aţi întrecut măsura
i-aţi mîncat ochii şi gura,
voinicia lui ca leul
şi blîndeţea lui ca mielul !

! ţine soare ziua mare
că frăţîne-tu mort moare
pînă-n veacul veacului
de nu-l aflu să-l adun,
că nu-i muritor – ce bun?
osînda săracului!

– Soare, Soare, frate Soare,
Muica poate, Muica-i mare
dar de nu-i lumini tu ochii
nu mă strînge-n poala rochii
dar de nu-i lumini tu calea
farmă dealul uscă valea,
ca o neagră-albă coarbă
că-i frumoasă şi e oarbă
şi picioarele ei sfinte
stau ca-n balsame-n morminte !

! dacă ţi-am fost frate, frate,
scapă-mă de strîmbătate
că mi-s tot – fără de vină,
nu mă doare, nu m-alină
suferinţa nici durerea,
dacă ai în mîni puterea
scapă-mă tu frăţioare,
scapă-mă că nu mai pot,
Soare, Soare, frate Soare
nu de moartea ursitoarea
scapă-mă de închisoarea
întunericului tot !

! cît am stat adînc pe creste
am văzut că moartea este
nu ca bezna, ca lumina,
ca o floare, fără veste
mîncînd din mormînt ţărîna
frate-tu, – cu soarta plină,
ară-mi faţa cu lumină
cu Plug Roş mă desţelină !

! dă-mi oasele să le...
mămăle – tătăle...
oile-mi furatu
pe mini m-o legatu !

! mămăle – tătăle
or venit străinii
mi-or furat şi cîinii
oile-mi furatu
pe mine m-or legatu !

! mămăle – tătăle
berbecele mare
parte-i la frigare
parte-i în căldare !

! mămăle – tătăle
dă-mi oasele să le
mînurile spele...
Frăţioare – surioare
Soare, Soare, Soare
Soare Soare Soare Soare
al Nostru !

Treapta a patra, a Rodului
Copilul Bătrîn

! Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd;

sîngele ca apa
seacă subt blestem
îmi îngheaţă gura
cum să te mai chem?

! Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd,

Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd !

! patul nunţii noastre
alb şi neatins
ca pămîntul iarna
subt zăpezi cuprins
şapte nopţi într-una
nu-l cunosc şi nu
mă mai vrea ca pînte–
cu ce mă născu,

şapte nopţi într-una
nu-l cunosc şi nu
mă mai vrea ca pînte–
cu ce mă născu,
Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd,

Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd !

! vii mereu Fecioară
Soarele meu mult
blîndul meu războinic
sîngerînd te culc

şi prin întuneric
roşietic, ud,
cum îmi măsuri viaţa
inima-ţi aud,

vii mereu Fecioară
Soarele meu mult
blînda mea Walkirie
ornic alb şi crunt

tot mereu Fecioară
Soarele meu mult
doar din şapte-n şapte
zile te aud,
Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd,

tot mereu Fecioară
Soarele meu mult
doar din şapte-n şapte
nopţi te mai aud !

Terra paterna (fragment)

Tu, care iubeşti toamna,
te bucură, e toamnă,
fără-ndoială toamnă
şi toamna a venit.

În propoziţii sacre
îţi amintesc de toamnă,
îţi amintesc de toamna
căci toamna-s fericit.

Tu, care iubeşti toamna,
augustă doamnă albă,
a sînului tău galbă
acum s-a rotunjit.

Tu, care iubeşti toamna
cu braţele-amîndouă,
dacă n-ar fi şi toamnă
eu cred c-aş fi murit.

Tu, care iubeşti toamna,
şi căreia-i eşti roabă
cu mînurile tale
ţinîndu-ţi sîni fierbinţi.

Tu, care eşti regină
a toamnei cea din Sabba,
te-ai arătat cu toamna
copil-copilă-prinţ!

Tu, care iubeşti toamna
ca toamna eşti frumoasă
fără vestmînt rămasă
tu care iubeşti toa-

Tu în mijlocul toamnei
ai stat fără greşală
ca sîngele ce-l spală
în lacrimi inima.

Şi mi-ai vorbit de toamnă
plimbîndu-ne în toamnă
pierduţi în toamna care
de-acum ne întomna.

Tu, care iubeşti toamna
tu, sînge şi tu, rouă,
cu braţele-amîndouă
de aur şi de nea.

Pe tine însăţi blîndo
tu te-ai cuprins pe tine
să nu te pierzi în toamnă
tăcut în preajma mea.

Tu, care iubeşti toamna
ca toamna eşti frumoasă
fără vestmînt rămasă
tu, care iubeşti toa-

Tu, care iubeşti toamna,
ca untdelemnul-suflet,
tu-asemenea la umblet
cu toamna vii ca ea.

Balsam şi voluptate
vii din singurătate
şi creşti ca moartea-n carne
ca moartea-n carnea mea.

Tu, adorata toamnei,
tu pari crescută numai
în toamnă şi care bruma-i
priivirea ta.

Te uită-n lungul toamnei
e toamnă, numai toamnă
şi norii galbeni sfarmă
miros ca tămîia.

Femeie care-alături
mă însoţeşti în toamnă,
te bucură de toamnă,
perechea sfîntă-a ta.

„Tu ochilor mei astru
şi firii mele soare
angelica mea soră
şi pasiunea mea!“

Cădelniţează crînguri
din stinsele potire
parfum de peste fire
de sfîntă dezbrăca-

Tu care iubeşti toamna
sfios precum un mire
veşnică primenire-ţi
alină inima.

Veşnică despuiare
de-a cărnii întristare
sieţi redîndu-ţi veşnic
suflet care nu moa-

Tu, care iubeşti toamna,
şi eşti ca toamnă sfîntă,
domniţă, dezmormîntă-ţi
potirul sfînt şi bea.

Bea-ţi doar într-un răsuflet
licoare-acelui suflet,
reumple-te de tine,
otravă luminoa-

Tu, care iubeşti toamna
şi toamna te adoră,
angelica mea soră
şi pasiunea mea!

Tu care iubeşti toamna
cu bolta ei rozalbă,
muntáriţa mea albă
din prunduri şi bîrga-

Din prunduri şi bîrgaie,
muntáriţă bălaie,
în mine eşti ca toamna,
pe nevăzutulea.

Îţi porţi prea mîndru portul,
statura ta-ntru-totul
în dalba ei aură
sfinţenie-i şi măsură.

Tu, care iubeşti toamna,
prin grai de mult şi moaşte,
prin tine-oi recunoaşte,
domniţă, patria.

Căci reînvietoare
în carnea ta, nu moare
legenda cărnii, floare
de amarant şi nea.

Tu, care iubeşti toamna
şi ceriuri şi cerime,
ca tine nu e nime,
tu care iubeşti toa-

Tu, care iubeşti toamna
şi-ţi gîlgîie în toamnă
în gît strigări de jale
precum ai învăţat.

În munţii tăi ţinută
ca-n sînuri de gigantă
ce-n sînge a nemorţii
licoare ţi-au turnat.

Nu poate decît astfel
să strige, să invoce
pîlpîitoarea-ţi voce
cu plînsul apriat.

Tu, care iubeşti toamna,
o, nu-i lăsa să moară
pe-acei, pe-aceia care
de noi s-au depărtat.

Căci mor aceia care
nu ştiu cum să nu moară
şi sufletul şi carnea
pieirii-au lepădat.

Tu, care iubeşti toamna
surora mea, chip galeş
în lălăituri, jaleş
tu care iubeşti toa-

Tu, care iubeşti toamna
şi n-ai altă avere
decît această boltă
blînd frate celestin.

Tu, care iubeşti toamna,
iubirea-i elixirul
şi toată amintirea
trupului tău divin.

Tu, care iubeşti toamna
şi faţă către faţă
ai cunoscut pe-aceea
avară la poveţi.

Tu, care iubeşti toamna,
şi trupul pe de-a-rostul
i-l ştii, cerească hartă,
adorator înveţi.

Drum pacinic sieşi cale
şi pelerin ca buza
în carnea buzei tale
sieţi sărut deplin.

Tu care iubeşti toamna
prin grai de mult şi moaşte,
prin tine-oi recunoaşte,
domniţă, patria.

Tu, care iubeşti toamna,
şi n-ai altă avere
decît această boltă
drag frate celestin.
Tu, care iubeşti toamna-...

4 Cezar Ivănescu, Terra paterna (fragment),
Rod IV, Cartea Românească, Bucureşti, 1977