Fratele Nostru Soarele (cvartet) (Procesiunea Rodului) (Dramă Simbolică)

„Laudato sie, mi signore, cum tucte le tue creature
specialmente messor lo frate sole.”
Francesco D’Assisi

În memoriam Johannes Climax

Treapta întîi
Logodna

! culcaţi alături c-o Chitară
ne aţintim priviri prin Somn,
prin Visul cărnii, mîndră Ţară,
în care Viermele e Domn.
al castităţii semn de-a pururi
chitara stă-ntre noi ca o
preaaurită navă-n ţărmii
din care te-am răpit, Iseult
şi stă ca o amară Limbă
între noi doi, recunoştinţă,
care în miezul nunţii plimbă
a sîngelui curat fiinţă !

! mi-i teamă s-o ating în noapte
ca pe-un potir cu Taina Lumii,
ascunsă zace-n întuneric
ca Marea subt albeaţa spumii !

! îmi pierd tot sîngele, o viaţă
farmecul păsărilor cînd
dorul şi-l culcă-n dimineaţă
în mierea Soarelui cel blînd
căci nu-i asceză ca iubirea
nici moarte mai adîncă, vai
şi-ndură trupul primenirea
Timpului vecinic fără strai,
dar rostuit îmi stă ca moara
Destinul. asta mi-i averea:
mă duce ca-n sicriu Chitara
spre tine, Moarte, ca Tăcerea !

Treapta a doua
Taina nunţii

! cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea,
cel care îşi aşteaptă Moartea
cel care îşi aşteaptă Moartea-şi
aşteaptă numai Moartea Sa !

! preafericit cel care-aşteaptă
atît cît poate aştepta
cel care îşi aşteaptă Moartea
cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea !
! el va muri ca o lumină
a sîngelui ce-l lumina,
eu voi culege trup şi sînge
eu fără lacrimă voi plînge
ţintind Damascu-n calea mea !

! cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea,
sînt ca o curvă lîngă dînsul
mi-am spălat vinele cu plînsul
curat din dulce geana sa !

! cel care îşi aşteaptă Moartea
şi vecinic o va aştepta,
ascuns prin colţuri ca o slugă
îşi strînge trupul să nu-i fugă
şi să nu-şi piardă inima !

! cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea,
poate că semănăm la faţă
dar asta fie-vă povaţă
că Faţa Lumii-i faţă rea !

! Masca Minciunii celui Tare
ce vinde Firea pe tejghea,
celui ce şi-a-nmulţit talantul
tot viclenind pe celălaltul
şi dîndu-l morţii, slujbă grea !

! cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea,
el va muri şi-i va fi bine
ca-n leagăn Moartea îl va ţine
căci i-a slujit ca mumă-sa !

! iar eu m-am rătăcit prin lume
şi de pe-acum abia mă port
şi îmi fac murgul numai spume
şi prin cetăţi mi-l strig pe nume
pe blîndul meu, frăţînul mort !

! că nu mai poate ţine Viaţa,
numa-n cîntarul celui Rău;
în Baaad coboară ceaţa
şi urlu: Frate, dimineaţa
roua-i de sînge: Trupul tău !

Treapta a treia
Misterul

! aceea ce mi-i Maică prin iubire
ca un Pămînt ales mormînt
al transcendenţei, Pură Fire,
m-a presimţit lovind plîngînd:

suspinului nu-i află rădăcina
dar bate ţărna-n pumni şi mult boceşte:
– Spirit al morţilor, unde-i lumina
făpturii lui de Rege-Peşte?
cum îşi învîrte trupul ei de sfîntă
secerătoare şi se farmă-n plîns,
cenuşi ameninţă, iar vacii blîndă:
– Unde l-aţi dus? Unde-l ţineţi?
Unde l-aţi strîns?

! învîrte rîşnitoarea un crunt destin în gol,
Femelă dar virilă Le Grand Tourneur de Meule !

! cum nu apar, dar cum mereu pe faţă
ca plînsul unui spirit mă simţeşte,
greoi se-nalţă Muica-n dimineaţă
şi roagă. şi blesteamă. şi boceşte:
ţine soare ziua mare
că ficiorul meu îmi moare,
nu-i văd trupul să-l disferic
l-au dosit la întuneric,
cîntăreşte soare bine
cît mînia grea mă ţine
să nu-ntuneci mai devreme
ca un foc mărunt de lemne
că mi-ai supt doar pîntecu,
Fiul meu, lumină-aců
merg să-l cat pe frati-tu !

! de-ar lovi în tine moartea
tu să-mi ţii fecioare partea
ca o sabie deasupră
umbră albă, dulce cupă !

! merg să-l cat pe frati-tu
care zace mort acu
frati cu-ntunericu !

! rupe-ţi de pe ochi albeaţa
şi pogoară dimineaţa,
să mi-l caut prin sudori
de păduri, de-i zic izvori,
la surori fără durori
şi la fraţi neîntrebaţi
l-aţi lăsat ca într-un laţ:
soare, soare, dă lumină,
poate tu eşti fără vină,

dar de-i vina mea şi-a ta?

Fiule, nu mă lăsa,
să pun blestemu-nainte,
tu, cuminte-adu-mi aminte:
îl lăsarăm, Pharaon
într-un trai de rai pe tron
cu mult Sfinţii Lucrători
cei văzînd nevăzători,
templele cu hierodule
tari în şalele de mule
aţintind cu inima
inima ţărînii, grea,
să n-abată către ură
viclenita ei măsură !

! şi struniţi, copii-copile
strînşi în jurul Marii Zile
prefăcuţi ziceau din luth
ca şi cum n-ar fi ştiut
că-i de aur tot, subt lut,
(ca pînda balaurului)
sănătatea aurului
ei i-o descîntau, nu zici,
strai regesc că-i fac din muzici !

! şi regina lui de zIS I-S
şoapte laptelui în vis
s-o mîntuie de groază
că-a venit pînă acasă
ca să-mi spuie:
– Săi, Muică – muica mumii!–
săi Muică din patul humii!–
l-am lăsat dormind – să-mi spuie, –
sub un pom de măr-gutuie!–
ce otravă, ce murire
mi-a mîncat Frumosul Mire?
sări măicuţă, sări şi vină,
că nu-i nimenea-n grădină!
mor smochinii sterpi, măslinii
şi-i grădina ţarină,
grea de-a morţii farină !

! l-am cătat eu cu bucata
şi l-am strîns de-a adunata
ca o vrednică nevastă
i-am strîns trupul într-o traistă,
da nu-l ţine nici o pînză !

! Maică, vezi-mi faţa plînsă
şi obrazul plin de sînge,
Doamne, moartea de m-ar strînge !

! nu mă osîndi-nainte,
Maică, rogu-mă şi rog,
cată-i cele oseminte,
mi-i destul atît noroc,
şi-mpreună-i iar trupşorul
şi dă-i inima ta, mamă,
dă-ne patul şi pridvorul
şi-apoi de-s greşită, ia-mă
şi omoară-mă la sînul
tău cel copt frumos ca grîul!

– Soare! ţine-acum amiaza,
blestemată ne-a fost casa,
iart-o tu! s-o iert şi eu
că-a intrat în patul meu,
nu ştia,–i fără greşală,
că noi toţi zăcem de-o boală
a seninătăţilor
hrana sănătăţilor !

! înconjoar-o cu văpaie
ca Mireasa-ntr-o odaie
vîr-o-n matca sîngiurilor
blînda soră-a îngerilor !

! şi pe mine plimbă-mă
ca pămîntul lingă-mă
ca un cîine şi-o căţea
vineţiţi de varga mea !

! merge-oi măcinînd ca moara
Vremea, răii, cei gunoaie,
să-mi găsesc ficior-ficioara
cîrtiţoi şi cîrtiţoaie
prea v-aţi întrecut măsura
i-aţi mîncat ochii şi gura,
voinicia lui ca leul
şi blîndeţea lui ca mielul !

! ţine soare ziua mare
că frăţîne-tu mort moare
pînă-n veacul veacului
de nu-l aflu să-l adun,
că nu-i muritor – ce bun?
osînda săracului!

– Soare, Soare, frate Soare,
Muica poate, Muica-i mare
dar de nu-i lumini tu ochii
nu mă strînge-n poala rochii
dar de nu-i lumini tu calea
farmă dealul uscă valea,
ca o neagră-albă coarbă
că-i frumoasă şi e oarbă
şi picioarele ei sfinte
stau ca-n balsame-n morminte !

! dacă ţi-am fost frate, frate,
scapă-mă de strîmbătate
că mi-s tot – fără de vină,
nu mă doare, nu m-alină
suferinţa nici durerea,
dacă ai în mîni puterea
scapă-mă tu frăţioare,
scapă-mă că nu mai pot,
Soare, Soare, frate Soare
nu de moartea ursitoarea
scapă-mă de închisoarea
întunericului tot !

! cît am stat adînc pe creste
am văzut că moartea este
nu ca bezna, ca lumina,
ca o floare, fără veste
mîncînd din mormînt ţărîna
frate-tu, – cu soarta plină,
ară-mi faţa cu lumină
cu Plug Roş mă desţelină !

! dă-mi oasele să le...
mămăle – tătăle...
oile-mi furatu
pe mini m-o legatu !

! mămăle – tătăle
or venit străinii
mi-or furat şi cîinii
oile-mi furatu
pe mine m-or legatu !

! mămăle – tătăle
berbecele mare
parte-i la frigare
parte-i în căldare !

! mămăle – tătăle
dă-mi oasele să le
mînurile spele...
Frăţioare – surioare
Soare, Soare, Soare
Soare Soare Soare Soare
al Nostru !

Treapta a patra, a Rodului
Copilul Bătrîn

! Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd;

sîngele ca apa
seacă subt blestem
îmi îngheaţă gura
cum să te mai chem?

! Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd,

Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd !

! patul nunţii noastre
alb şi neatins
ca pămîntul iarna
subt zăpezi cuprins
şapte nopţi într-una
nu-l cunosc şi nu
mă mai vrea ca pînte–
cu ce mă născu,

şapte nopţi într-una
nu-l cunosc şi nu
mă mai vrea ca pînte–
cu ce mă născu,
Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd,

Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd !

! vii mereu Fecioară
Soarele meu mult
blîndul meu războinic
sîngerînd te culc

şi prin întuneric
roşietic, ud,
cum îmi măsuri viaţa
inima-ţi aud,

vii mereu Fecioară
Soarele meu mult
blînda mea Walkirie
ornic alb şi crunt

tot mereu Fecioară
Soarele meu mult
doar din şapte-n şapte
zile te aud,
Alba mea Soţie
Soare tămîiet
doar din şapte-n şapte
zile te mai văd,

tot mereu Fecioară
Soarele meu mult
doar din şapte-n şapte
nopţi te mai aud !