Doina (Pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt)

!

! pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt,
pune-i-aş şi lacăt şi zăvor
ca să nu mă spuie pîn’ la capăt
cum atît fără de voie mor,
cum atît de fără nici o vină
cum atît de fără nici un rost;
pentru ce, Fiinţă de Lumină,
bun numa de tras pe Roată-am fost?
pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt,
pune-i-aş şi lacăt şi zăvor
ca să nu mă spuie pîn’ la capăt
cum atît fără de voie mor;
gura-mi însă spune de la sine,
zice, zice gura mea de zor,
nu se teme gura mea de mine
nici de-s crunt cu ea, nici blîndior,
gura-mi însă spune de la sine
nici cu apă, nici cu vin n-o ud,
gurii mele Moartea-i face bine
ca pe gura altui o aud !

! gura mea, vedea-te-aş sărutată
doar de foc, la foc, numa de foc
şi cenuşa-n site strecurată
doar de mînuri fără de noroc,
dacă nu poţi tace cu tăcerea-ţi
dacă tot nu ne mai izbăvim,
buze două-a gurii mele eraţi
înde voi iubite-atît de lin,
azi e între voi venin şi ură
nu are una de alta loc,
gura mea vedea-te-aş a mea gură
sărutată şi numa de foc:
spune-atuncea gură străinie
cum trăim aici şi cum murim,
spune dacă tot îţi place ţie,
dacă tot nu ne mai izbăvim,
spune otrăvita mea de gură
cum doar cu otravă ne hrănim
fără nici o cuminecătură
sufletul spre moarte ni-l grăbim !

! spune dacă nu poţi tace, – tace-aş,
cum prăvale Ziua peste noi,
Ziua-Aceea toată răutatea-şi
scurge-n noi, otravă şi puroi,
cum ne ţinem palma peste gură
cînd privim la Soare-n Răsărit
măsurînd oştirile de ură
Soarele de sînge înroşit,
înroşit cu tine a mea gură
care toţi de-au vrut-o te-au lovit,
spune fără mine, tu, sîngură,
scuipă sînge şi venin coclit:
cîştigaţi sîntem ca la belciuge
îndrăgiţi de-o sifilitică
Fiară care peste lume muge
Fiara cea Apocaliptică...
spune gura mea nesăturată
de muieri din tîrg o mie trei
spune celei care-acasă-aşteaptă
ultimele vorbe dacă vrei !

Î N C H I N A R E

! cînd acasă mort ţi-oi veni ţie
tu să nu te sperii, să nu plîngi,
ochii tăi, oglinzi de Veneţie,
tot de nevenirea mea adînci,
pleoapa ta cea albă-vineţie
s-o cobori şi sufletul să-ţi strîngi,
cînd acasă mort ţi-oi veni ţie
tu să nu te sperii, să nu plîngi
pleoapa ta cea albă-vineţie
s-o cobori şi sufletul să-ţi strîngi !

! tu, cămaşa lui Hristos, cămaşă,
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiţi mă-nfaşă
tot în alintare şi în giulgi,
Maica mea de suferinţi frumoasă
toate-a tale-s sfinte şi sînt dulci,
tu cămaşa lui Hristos cămaşă
ca-ntr-un leagăn iară să mă culci,
ca pe pruncii negrăiţi mă-nfaşă
tot în alintare şi în giulgi !